De mică, visam să fiu invizibilă, la fel ca Susan Storm, super-eroina din benzile desenate. Îmi doream să pot dispărea oricând, să mă retrag în fundal și să trec neobservată. Această dorință, de a avea o superputere, era specifică gândirii magice a copiilor. În realitate, copiii nu au cum să controleze tot ce se întâmplă în jurul lor, așa că găsesc soluții în imaginație.
Pentru o bună parte din viață, m-am considerat “invizibilă”, dar nu într-un mod magic. Pur și simplu, nu mă simțeam suficient de interesantă sau valoroasă. Mă temeam că ceea ce aveam de spus nu ar conta pentru ceilalți. Aceste gânduri de îndoială sunt încă prezente uneori, dar, în timp, am învățat să le recunosc și să le gestionez.
Drumul către expunere
Când am ajuns la facultate, totul a început să se schimbe. Am început să fac voluntariat și să particip la evenimente care mă scoteau din zona de confort. Deși eram încă timidă, și fiecare interacțiune nouă era o provocare, simțeam o dorință puternică de a mă conecta cu ceilalți, chiar dacă teama de a nu fi acceptată mă reținea.
Încetul cu încetul, am început să ies din carapacea invizibilității. Nu a fost ușor, dar, prin pași mici, am învățat că frica de a fi văzută nu mă definește. Am început să coordonez echipe în cadrul proiectelor de voluntariat, să vorbesc în fața unor grupuri de oameni, să mă conectez autentic cu ceilalți. În timp, am ajuns să îmi construiesc o carieră în resurse umane și ulterior să mă dedic psihoterapiei, domenii în care expunerea și încrederea în sine sunt esențiale.
De la invizibilitate la conectare
Drumul meu a fost plin de provocări, dar astăzi sunt mult mai deschisă în fața oamenilor. Cu toate acestea, există încă momente în care mă lupt cu frica de a mă arăta cu adevărat. În acele momente, partea din mine care vrea să rămână invizibilă reapare. Acum, însă, înțeleg că acest impuls vine doar din dorința de a mă proteja, și că nu trebuie să mă las controlată de el.
Paradoxal, această “superputere” de a fi invizibilă a avut, de fapt, efecte pozitive. Retrasă în propria mea lume, am învățat să observ cu atenție oamenii și să citesc dincolo de cuvinte. Am devenit atentă la limbajul nonverbal, la detalii subtile, și am învățat să ascult cu adevărat. Aceste abilități s-au dovedit esențiale nu doar în carieră, ci și în relațiile mele personale. Invizibilitatea, inițial un mecanism de apărare, s-a transformat într-un instrument valoros prin care am reușit să mă conectez mai profund cu ceilalți și cu mine însămi.
Ce poți învăța din povestea mea
Fricile sunt normale și apar adesea în momentele de tranziție și adaptare. Ele sunt mecanisme de apărare pe care le activăm pentru a ne proteja. Dar adevărata putere vine atunci când ne permitem să ne expunem, să ne arătăm vulnerabilitățile, în spații în care ne simțim în siguranță. Este un proces gradual, dar pe măsură ce învățăm să ne arătăm autentic, descoperim că oamenii potriviți ne vor accepta exact așa cum suntem.
Dacă simți și tu frica de a te arăta lumii, amintește-ți că fiecare pas, oricât de mic, te apropie de cine ești cu adevărat. Cu răbdare și compasiune față de tine însuți, poți transforma frica într-o resursă puternică. Ai încredere că poți fi văzut și acceptat – și, cine știe, poate că în drumul tău vei găsi chiar puteri ascunse în ceea ce, la început, păreau vulnerabilități
